Aud din ce in ce mai des in jurul meu oameni care se despart. Oameni nefericiti in relatiile lor de ani de zile. Oameni prinsi in capcana propriei lor singuratati. Oameni care se mint singuri ca sunt fericiti. Oameni puternici care suporta cu stoicism repercusiunile deciziilor luate in pripa si oameni slabi care prefera sa-si planga de mila. Oameni care vor sa dea timpul inapoi si oameni care ar vrea sa isi stearga trecutul pur si simplu cu buretele…

Regasesc cate putin din mine in fiecare dintre ei si in acelasi timp imi vine sa urlu pentru ca vreau soare, vreau lumina, vreau verde, vreau sa infloreasca copacii si la noi pe strada, vreau zambet, vreau caldura, vreau sa te simt aproape, vreau…

Construim in fiecare zi la zidul dintre noi, putin cate putin, dar cu incrancenare. Punem fiecare cate o caramida cu fiecare cuvant pe care nu ni-l mai adresam, cu fiecare privire pe care preferam sa o aruncam aiurea, cu fiecare moment de tacere pe care il pastram egoist pentru noi insine.

Ori poate ne credem atat de perfecti unul pe celalalt incat ne e frica sa ne apropiem, sa ne umanizam, ne e teama ca perfectiunea celuilalt ar fi mult prea mult pentru propria noastra nimicnicie.

Ma uit la mine, ma uit la tine, ma gandesc la ea si la el si nu pot sa nu ma intreb: DE CE? E oare de la primavara? E de la noi? Ce boala ne macina pe toti? Ce virus ne-a intrat in sange si ne distruge pe capete, pe fiecare in parte si pe toti deodata?
E ca o mare de tristete care ne ineaca pe toti. Cred ca daca mai ploua pana maine, n-o sa ne mai trezim din vis si-o sa murim inecati in propriile iluzii.

Ploua ca naiba. Sacadat si monoton, ca vietile noastre…"